Infern

Teatrul este extraordinar când îl privești și epuizant atunci când îl faci. Din sală privind spre public este lumină, din scenă, cotrobăind prin tine spre sală, este infern.

Valentin Uritescu, Așa sunt eu, prost (2011)

Un genial care câteodată se crede imbecil

Sunt neliniștit, preocupat, măcinat de grija de a fi bun, așa cum mi se întâmplă ori de câte ori am spectacol. Nu mă gândesc decât la ăla care trebuie să iasă din mine, cel urât, bătrân și beteag pe deasupra de o boală care-l turtește. Oricât aș lupta cu toate astea care mă trag în jos, spre pământ, oricâtă strălucire disperată aș vrea să acumulez și s-o îndes în suflet, sugestionându-mă pozitiv, rămân urât și cocoșat, rămân un caraghios ridicol, un imbecil care câteodată se crede genial, când el nu-i decât un găinar de duzină. Așadar, îmi este ușor să interpretez nenorociți și nefericiți fiindcă fundamental, structural, sunt un astfel de om.

Valentin Uritescu, Așa sunt eu, prost (2011)

Așa sunt eu, prost

Pe prima copertă e notat “fragmente autobiografice”, iar cartea e într-adevăr o selecție (oarecum ciudată dezordinea cronologică) de texte, un “prolog la volumul său de memorii”.

Bun scrisul, viu, sugestiv, natural. Pagini excelente, descrieri, vocabular surprinzător.

Șochează sinceritatea multor pagini. Detalii despre boală, momente de slăbiciune, chiar gândul sinuciderii, cu o anumită ocazie, frământările legate de un coș de pe sex, o femeie sau alta ațâțătoare, umbrele din căsnicie, zgârcenia, nimic nu e ascuns. Revine mai ales ca un laitmotiv obsesia banilor, deși de fapt nu a banilor, ci a “căcățișurilor”: o pereche de cizme din piele ceva mai fină, un săpun, adidași, tricouri, un parfum mai acătării, aparatul de ras Gillette, ceva de adus acasă din fiecare turneu, pentru soție, pentru băiat. Și de aici: bișniță, calcule febrile făcute cu toată diurna cusută de maieu, pe sub haine, magazine bătute în ciuda bolii, supărări când apar cheltuieli neprevăzute sau bătaia de joc a vreunui martor ocazional, deplasări în străinătate care se transformă în suplicii sub imperativul de a mulțumi apoi acasă pe toată lumea. Dureros e că nu e orbire în truda asta avară, ci ea e permanent însoțită de umilință, revoltă, reproșuri și oboseală. E greu să nu îți faci și tu sânge rău, urmărindu-l.

Tot dureros (și tot la capitolul sinceritate), momentul de la lansarea de la Bookfest când autorul explică titlul, propus de editura Humanitas: supărarea inițială, nervii, apoi gândul că nu contează, e “comercial”, poate va aduce mai mulți bani.

Altfel, o șansă rară de a pătrunde în sufletul unui om, cu bune și rele, cu urâte și frumoase. Și câteva scene cutremurătoare, care nu cred că o să mi se dezlipească prea repede din suflet: moartea unui cal nevinovat, care devine ospăț, bătrânul câine al familiei, sângerând din greu și cărat cu căruțul prin tot Bucureștiul, satul românesc, poate mai adevărat în câteva dialoguri și scene decât în multe romane, un mare actor în spatele căruia nu aș fi ghicit niciodată omul.

Recomand. Să se vândă în cât mai multe exemplare!

Valentin Uritescu, Așa sunt eu, prost (2011), 3,5*/5