Eseu despre orbire

Excelentă carte! Te ține în priză, te cutremură, te provoacă. E o parabolă, ca multe din cărțile lui Saramago, dar foarte imediată, foarte transparentă, foarte simplă. Deschisă așadar la nenumărate interpretări. Poți lua fiecare personaj din carte (om sau câine, fără deosebire) și să îl transformi în simbol. Poți lua orice gest și să îl transformi în metaforă. Poți argumenta că e o carte despre lipsa de umanitate. La fel de bine, poți argumenta că e o carte despre umanitate. Te poți îngrozi, te poți revolta, poți să nu o crezi, dar nu o poți ignora.

Și toate acestea cu atât de puțină materie primă!

Romanul nu abundă nici în metafore, nici în personaje, nici în descrieri. Nu există nici un nume. Și mai ales nu există explicații, nici măcar teorii. Are ca miez o singură imagine – una insuportabil de vie și șocantă – construită încet-încet: cea a feței unui om murdar, contrastul dintre ochii vii și strălucitori și carnea jegoasă, scârna depusă pe piele. Ochii sunt inundați de o lumină albă, neîntinată, asupra pielii cad lovituri, umilințe, bâjbâie prin putreziciuni, noroaie și impurități. Iar omul nostru trebuie să trăiască, nu e undeva la mijloc, ci e și-și. Și lumină și întuneric. Curățenia e greu de păstrat, fiecare tentativă de a se șterge nu face decât să murdărească tot ce e în jur, deznodământul ar părea doar o chestiune de timp, dacă nu ar fi și una de încăpățânare și de speranță.

Pe scurt:

Într-o zi, șoferul unei mașini orbește brusc în timp ce aștepta culoarea verde a semaforului. Nu e o orbire obișnuită (există așa ceva?): nu există nici un motiv aparent, fizic nu există nici o leziune, orbirea sa nu înseamnă întuneric, ci dimpotrivă, un alb pur, necontenit, ca un fel de ceață lăptoasă din care nu poate evada. Iar orbirea se dovedește contagioasă: rând pe rând toți cei cu care intră în contact orbesc și ei, mai devreme sau mai târziu, și după ei alții…

Prima decizie a autorităților e de a încerca să impună o carantină: astfel primii orbi ajung să fie închiși într-un vechi spital de nebuni, acum dezafectat, păziți de soldați gata să tragă fără avertisment în oricine ar încerca să fugă de acolo, așteptând zilnic niște lăzi de mâncare de multe ori insuficiente, cu niște megafoane repetând zilnic niște instrucțiuni care au tot mai puțin sens. Iar în acest spațiu civilizația devine o amintire din ce în ce mai palidă, îi ia locul lupta pentru supraviețuire, îi iau locul boala, murdăria, foamea, violența, asuprirea, cruzimea, violul, crima.

Până când ajung să orbească toți oamenii: nu vor mai exista alimente care să fie aduse, nici soldați care să păzească închisoarea, iar primii orbi, cei închiși din primele zile, trebuie să se întoarcă într-un oraș care s-a transformat într-o imensă capcană.

Există un singur martor în tot acest timp, o femeie care se preface oarbă pentru a nu-și părăsi soțul, dar care vede și încearcă să ajute o mână de oameni să supraviețuiască. Până când într-o altă zi primul orb va începe din nou să vadă și îi vor urma toți ceilalți.

Jose Saramago, Eseu despre orbire (1995), 4,5*/5

Au mai scris despre carte: simonica / tomata / adrian / the new canon /

De comparat cu:  Împăratul muștelor, de William Golding (1954)