Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Rușinea

Publicat de Salman Rushdie în 1983, așadar cu mult înainte ca acesta să devină faimos ca victimă a decretului religios al ayatolahului Khomeiny, Rușinea este un roman pe care l-am regăsit la o a doua lectură la fel de nedumeritor ca și la prima. Zic nedumeritor pentru că e o carte care în multe rânduri te face să întrevezi un uriaș potențial narativ și imaginar, dar se autosubminează cu promptitudine. Și regularitate. Nu o face prin prea mult scris, cazul altor romane ale autorului – nu e deloc o carte masivă – ci printr-o intenționată deconstrucție a firului narativ. Nu există un punct central al romanului, autorul migrează deconcertant între trei sau patru personaje principale și de cel puțin două ori mai multe personaje secundare.  În plus, Salman Rushdie nu se sfiește să intervină direct în carte, vorbind despre resorturile intime ale cărții, punând sub semnul întrebării un personaj sau altul, prezentându-și dilemele, justificându-se sau acuzându-se, după caz. La intersecția dintre realism magic și postmodernism defiant, romanul are însă de pierdut, personajele devin schematice, false, coerența narativă se face țăndări, poveștile se pierd pe drum.

Poate ca o justificare , sau pentru o preîntâmpina acuzele politice (și totuși, citesc că la publicarea în Pakistan romanul a fost premiat), Rushdie încearcă în schimb să transforme povestea într-una simbolică. Țara în care are loc acțiunea e Pakistanul, dar ni se spune că nu, ar putea fi o alta, asemănătoare, universală. În centrul cărții se află cucerirea puterii de către Zulfikar Ali Bhutto și apoi înlăturarea sa prin lovitură armată de către Muhammad Zia-ul-Haq, două personaje reale ale istoriei recente a Pakistanului, dar ni se spune că nu, personajele principale ar fi un Omar Khayyám și o Sufiya Zinobia. Mai mult, ni se explică clar – Omar simbolizează lipsa de rușine, iar Sufiya dimpotrivă, rușinea care te mistuie pe dinăuntru pentru a izbucni în violență. La mijloc, diversele considerații ale autorului despre dictatură și religie.

Mi-au plăcut poveștile fantastice rătăcite în această carte (rămâne marcantă cea din debut, a celor trei surori care se rup de lume pentru a crește împreună un copil din flori asumat colectiv), mi-a plăcut și strădania autorului de a descrie, explica și umaniza cititorului neinițiat un Pakistan confuz și etern oscilant, cel puțin ca imagine externă, între Iran și India.

Însă pe ansamblu nu pot descrie cartea decât ca pe un roman ratat. Unul pe care mi-aș fi dorit să-l fi scris fie Marquez, fie Vargas Llosa: subiectul ar fi fost perfect pentru amândoi.

Salman Rushdie, Rușinea (1983), ed. Polirom, 2008, trad. Cornelia Bucur, 3*/5

Alte recenzii: Boghi / Talex / Martina

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: