Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Nu recomand…

Uneori recomandările Goodreads sunt de un umor involuntar:

Screen Shot 2017-09-28 at 19.11.28

Dar, între noi fie vorba, au nimerit-o!

Anunțuri

Take the moment seriously. What is serious in this life? Is dying serious? Even newborn babies can do it. Even the stupidest animals know how to die. Don’t be afraid, Dad, death isn’t a serious matter, it’s nothing, the lagoon is like the very softest of laps, and the mud is a warm cradle enfolding you as night falls, a mattress of foaming chocolate on which you will rest, on which we will rest.

Rafael Chirbes, On the Edge (2013), New Directions, 2016, p. 210

Scrisă în 1969, Abatorul cinci este una din cărțile cele mai cunoscute ale lui Kurt Vonnegut. Este o carte despre experiența traumatizantă a celui de-al doilea război mondial („cruciada copiilor”), o meditație amară la adresa efemerității vieții și, mai larg, un manifest anti-război, în orice formă și în slujba oricărei cauze.

main-qimg-b3f0ae5fa86abd52bb77a9b45d9f8bbb

Atât ca voce, cât și ca structură, romanul e tipic Vonnegutian: autorul renunță la convențiile literare pentru a se adresa direct cititorului, trecând după bunul plac de la mărturisire la ficțiune și viceversa, tonul e adesea ironic, textul e fragmentat, construcția neliniară, scopul e de a da de gândit cititorului, nu de a îi spune o poveste. Fiecare moarte din carte e subliniată cu un „so it goes” sec. Nu există nimic eroic în secvețele de război, totul e absurd sau grotesc. E un roman de idei, dar într-o formă total originală. Tocmai melanjul de realism, confesiune, umor, autoironie și SF face ca efectul să fie persuasiv, iar tonul niciodată didactic.

„There are almost no characters in this story, and almost no dramatic confrontations, because most of the people in it are so sick and so much the listless playthings of enormous forces. One of the main effects of war, after all, is that people are discouraged from being characters.”

În plus, fanii autorului vor reîntâlni în Abatorul cinci o serie de personaje sau referințe din celelalte sale cărți: Kilgore Trout, bineînțeles, dar și extratereștii de pe planeta Tralfamadore, sau nazistul/spion Howard W. Campbell Jr. din Mama noapte. Precum și acest epitaf pe o  piatră de mormânt:

10290422

Pe scurt:

Personajul principal din Abatorul cinci este Billy Pilgrim – tânăr soldat american în al doilea război mondial, acesta e luat prizonier de germani alături de alți conaționali ai săi și va fi unul dintre puținii supraviețuitori ai bombardării orașului Dresda, obiectiv fără importanță militară, dar distrus de englezi și americani cu unicul scop de a demoraliza poporul german.

Billy sare aleatoriu în timp, intrând și ieșind din propriul corp în diverse momente ale vieții, din copilărie până în ziua morții. Rămâne la alegerea cititorului să își aleagă explicația care îi convine pentru acest du-te vino temporal: refugiul în imaginație pentru a evada din trauma războiului, sechelele unui accident grav care e cât pe ce să îl transforme pe Billy în legumă, excesul de romane SF citite de-ale lui Kilgore Trout, găselnița narativa a unui autor omniprezent, sau, varianta SF în care Billy însuși pare să creadă fără rezerve, călătoria în timp.

Tot fără rezerve Billy crede și că a fost răpit o perioadă de extratereștri, dus pe planeta lor și închis ca exponat de mare preț într-un fel de grădină zoologică. Pentru trafalmadorieni timpul nu este un arc din trecut în viitor, ci ei îl experimentează simultan – moartea nu este tristă, pentru că persoana care moare a fost / este în continuare vie în alte momente temporale, războiul nu este o tragedie, chiar și distrugerea întregului univers dintr-o eroare nu e ceva de evitat. O filosofie de viață care îl poate ajuta pe Billy Pilgrim să facă pace cu demonii personali, cel puțin până când nu va începe să o împărtășească și altora…

Personal, deși pe total am apreciat mesajul cărții, pentru mine jocul de-a peekaboo cu viața lui Billy Pilgrim mi s-a părut că diluează importanța episodului Dresda, și mi s-a părut prea puțin convingător. Partea proastă e că nu doar ieșirile și intrările în viața lui Billy par aleatorii, dar și episoadele în sine care ne sunt povestite. De asta probabil Abatorul cinci nu e unul din romanele mele favorite, totuși rămâne o bună introducere atât pentru ideile cât și pentru stilul lui Vonnegut…

Kurt Vonnegut, Slaughterhouse-Five, or The Children’s Crusade: A Duty-Dance with Death (1969), Dial Press, 1999, 3*/5

Au mai scris despre carte: Lume de umbre / Alexandru Ioan Despina / The New York Times (1969!) / Independent

Mai multe despre: bombardarea Dresdei / Vonnegut vorbind despre război

To shut your eyes is to guess nothing of blindness. Beneath your world of skies and faces and buildings exists a rawer and older world, a place where surface planes disintegrate and sounds ribbon in shoals through the air.

Anthony Doerr, All the Light We Cannot See (2014), Scribner, 2014, p. 333

Not in years

He says, “You are very brave.” She lowers the bucket. “What is your name?” He tells her. She says, “When I lost my sight, Werner, people said I was brave. When my father left, people said I was brave. But it is not bravery; I have no choice. I wake up and live my life. Don’t you do the same?” He says, “Not in years.”

Anthony Doerr, All the Light We Cannot See (2014), Scribner, 2014, p. 394

“You know how diamonds—how all crystals—grow, Laurette? By adding microscopic layers, a few thousand atoms every month, each atop the next. Millennia after millennia. That’s how stories accumulate too. All the old stones accumulate stories.

Anthony Doerr, All the Light We Cannot See (2014), Scribner, 2014, p. 43

Da, în ciuda titlului o carte de citit cu punga de popcorn în brațe, dar măcar nu e nevoie să vă luați și un pachet de batiste la voi. 🙂

Am început această carte fără să știu nimic despre ea și fără prea mari așteptări. Nu mai citisem nimic altceva de Anthony Doerr, iar titlul și coperta, împreună cu clasificarea drept ‘Ficțiune istorică’ de pe Goodreads, mă duseseră imediat cu gândul la o poveste sentimentală și comercială, dar fără mari pretenții literare.

Parțial am avut dreptate, parțial m-am înșelat.

18143977

Stilul și structura mi s-au părut cinematografice. Cartea se citește aproape ca un scenariu de lungmetraj. Scriitura e foarte simplă, capitolele scurte, perspectivele alternează între trei personaje principale (evident predestinate să se întâlnească) și două planuri temporale: timpul prezent, dilatat și tensionat, și flashbackuri din trecut care spun povestea fiecărui personaj. E o carte care se citește rapid, cu ușurință, mai mult vizuală. La fel ca într-un film, se bazează pe stereotipuri și locuri comune pentru a compensa lipsa de adâncime psihologică a personajelor: avem o fetiță oarbă, care se ascunde de nemți, avem un băiat orfan, pasionat de inginerie dar ajuns în armată deși este încă un copil, avem un ofițer nazist care răscolește Europa pentru a pune mâna pe comorile muzeelor și ale evreilor. În plus, un diamant blestemat, care aduce doar ghinion și nefericire celui care îl stăpânește. Până aici nimic original, sunt sigur că veți recunoaște bucățele din alte cărți, din alte filme, puse de Doerr doar împreună.

Dar poate pentru că așteptările mele erau foarte joase, am fost surprins plăcut de reținerea cu care autorul își tratează povestea. În loc să încerce să stoarcă cât mai multe lacrimi cu putință, se oprește undeva la mijloc. Structura e mai complexă decât te-ai aștepta. Titlul e, surprinzător, o referință la undele radio. Deznodământul nu e neapărat cel previzibil. Scriitura, deși simplă, atinge uneori o tensiune poetică (am citit cartea în limba engleză, nu știu dacă efectul e același și în traducere) – iar tonurile greșite sunt puține. Unii îi reproșează cărții excesul de simboluri, dar mie mi s-a părut mai degrabă un mod de a ține trează atenția cititorului.

Sigur, e genul de carte în care personajele sunt zugrăvite fie în alb, fie în negru, în care coincidențele sunt ascunse în spatele destinului, în care veridicul e sacrificat adesea în favoarea poveștii, în care realismul domină, dar pus în slujba unui basm. Dar uneori de asta mergem la cinema – pentru a fi mințiți frumos și a pleca apoi acasă cu un zâmbet pe buze. Sau o lacrimă în ochi.

„Every hour, she thinks, someone for whom the war was memory falls out of the world. We rise again in the grass. In the flowers. In songs.”

Anthony Doerr, All the Light We Cannot See (2014), Scribner, 2014, 3*/5

Au masi scris despre carte: Laura Câlțea / Mihaela Buruiană / The New York Times / The Guardian

 

Nor de etichete