Toate lucrurile au pe dedesubt o urzeală

Nu era dintre cei care-și râdeau de semne și minuni. Nu era nici dintre cei care nu porneau la drum decât după împlinirea unui complicat ritual care cuprindea vreo față bisericească, o căldărușă cu apă și nesfârșite cântări psalmodiate tărăgănat. Se mulțumea numai să privească cu încredere în el și să ia aminte la cele câteva încredințări cu care venise pe lume. Una dintre ele era aceea că toate lucrurile au pe dedesubt o urzeală și că – dacă vrei să-ți conduci viata pe loc trainic – atunci trebuie să iei aminte cam pe unde ar fi urzeala și să împletești tot pe ea, și nu pe alături. Orice clădise vreodată fără a lua seama pe unde se află țesută urzeala, se năruise și se destrămase ca și cum ar fi fost înălțat pe nisip.

Simona Antonescu, Hanul lui Manuc (2017), editura Polirom, 1999

Recursul la convențional

În curând, din nefericire, unul dintre ei trei va recurge la convențional, va spune ceea ce trebuie spus, va comite inepția legitimă, va pleca sau se va întoarce sau se va înșela sau va plânge ori se va omorî sau se va sacrifica sau se va suporta sau se va îndrăgosti de altcineva sau va primi o bursă Guggenheim, oricare dintre pliurile marii rutine, și nu vom mai fi ce am fost, vom reintra in marea masă a celor care gândesc corect și acționează corect. Mai bine să ne specializăm, frate, în jocuri mai demne de plăcerea unui artist, […]

Julio Cortázar, 62: Model de asamblare (1968), ed. Art, 2016

La Desesperanza – când ratările sunt doar o iluzie

Spre rușinea mea nu l-am descoperit decât recent pe José Donoso. Obscena pasăre a nopții, considerată capodopera sa, nu doar m-a cucerit, dar mi-a deschis și curiozitatea față de Chile, așa cum Mario Vargas Llosa mi-o deschisese înainte pe cea pentru Peru.

M-am întors la Donoso destul de curând, cu Curfew, roman publicat în 1986 dar scris cu un an mai înainte.

O primă precizare, pentru cei care au citit Obscena pasăre… nu există nici o asemănare stilistică între cele două cărți. Prima poate fi intimidantă, ancorată în realism magic, barocă și obsesivă, cultivând o stare de nedeterminare care pune constant la încercare așteptările cititorilor, în timp ce Curfew e un roman realist, ușor de citit și cu un mesaj clar, lipsit de ocolișuri. Mai mult, toată acțiunea cărții se desfăsoară într-un interval de mai puțin de 24 de ore – suficient timp însă pentru a face radiografia unei societăți sub dictatură și a intelighenției chilleene așa cum o descoperă scriitorul la întoarcerea în țară după un lung exil.

Pe scurt:

Mañungo Vera e un faimos cântăreț chilean, stabilit de mai mulți ani în Paris, dar a cărui carieră pare să fi intrat într-un con de umbră. Între criza vârstei de mijloc, pierderea idealurilor revoluționare din tinerețe și un tinitus care îl îndepărtează de muzică, Vera decide să se întoarcă în Chile pentru a se regăsi pe el și în același timp pentru a încerca să îi trezească fiului său înstrăinat curiozitatea față de o țară de care nu îl leagă în clipa asta nimic, nici măcar limba.

De-abia aterizat în Santiago, Vera se grăbește să își lase copilul la hotel și apoi ia un taxi către casa văduvei marelui poeta Neruda, recent decedată. Apariția sa creează o adevărată comoție între invitații la priveghiul de dinaintea înmormântării, și cântărețul se trezește în mijlocul unui complicat ghem de calcule, relații și lupte de culise, în care fiecare încearcă să se folosească de prilej pentru a obține un folos personal sau politic. Unii dintre apropiații casei speră să le fie aprobată crearea unei Fundații Naruda care să conserve fabuloasa colecție a poetului, membrii diverselor grupări politice de stânga speră să transforme înmormântarea într-un gest simbolic împotriva dictaturii, dar și să se lovească unii pe alții, un temut membru al cercului interior al dictatorului ar vrea să cumpere personal piesele cele mai interesante din colecție, fosta iubită din tinerețe a lui Vera, Judit Torre, și-a creat propriul grup de femei, toate trecute prin închisorile și camerele de tortură ale regimului și își plănuiește răzbunarea…

În urma atacurilor cu bomba, dictatorul a ordonat restricții de circulație. Oricine e surprins pe stradă după miezul nopții poate fi ucis de patrule fără nici o întrebare. Și totuși, Mañungo și Judit ajung să își petreacă noaptea rătăcind pe străzile pustiite și periculoase, iar între cei doi se înfiripă din nou ceva ce amândoi se grăbesc să nege că ar fi dragoste. Împreună se hotărăsc să renunțe la Chile, să zboare înapoi la Paris cu primul avion și apoi să vadă unde îi poate duce această relație.

A doua zi, imediat după înmormântare, un accident pe jumătate tragic, pe jumătate întâmplător face ca unul din cunoscuții lui Mañungo să fie arestat de poliție pentru ultragiu, și cântărețul descoperă că statutul său de celebritate nu e suficient pentru a-și salva prietenul. În fața unei morți absurde, revolta celor doi își găsește singura descătușare într-un gest neașteptat, dar simbolic – Mañungo Vera decide să rămână în Chile. De la depărtare, lupta împotriva dictaturii ar fi doar o iluzie.

Scris ca un roman manifest, atât explicație a deciziei lui Donoso de a se întoarce în țară, cât și radiografie lucidă și acidă a „societății civile” găsite de acesta acasă, titlul adevărat al cărții este „La Desesperanza”  – „Disperarea”. Alegerea editorului englez („Curfew”) mi s-a părut cu totul nepotrivită, ciuntind-o de o parte din simboluri și ascunzând sentimentul sub care a fost scrisă.

Dacă îl citești cu atenție tot romanul este o înlănțuire de eșecuri și ratări, unele mai evidente, altele mai subtile. Începând cu cele ale lui Mañungo Vera, protagonistul principal (în carieră sau în relația cu fosta soție și cu fiul său), continuând cu cele ale lui Judit (născută într-o familie de vază, dar prinsă suflet și sânge în mișcările radicale de stânga, ea fuge din țară după ce intră în atenția poliției secrete, apoi se întoarce pentru a se răzbuna pe bărbatul care o umilise sexual, dar în momentul decisiv se răzgândește) și ale celorlalți participanți la veghea și înmormântarea văduvei lui Neruda, dar și ale mișcărilor revoluționare de stânga, sprijinite de URSS, ale intelectualității din Chile și, în ultimă instanță, ale țării înseși. Dictatura în sine și mecanismele abuzurilor nu sunt decât marginal ținta cărții. Adevărata miză e cea de a arăta rezultatul acestor abuzuri, atacuri și intimidări – micile compromisuri, marile deziluzii, orgoliile rămase fără miză -, un fotografie de epocă posibilă numai prin ochii limpezi și lucizi ai celui întors după un lung exil.

Finalul cărții nu e un gest de triumf sau de sfidare, ci unul de disperare și el. Din fericire, după doar câțiva ani regimul generalului Pinochet avea să fie dat jos, Chile devenind un exemplu de succes printre națiunile latino-americane.

Până atunci, întoarcerea sub dictatură a unui mare scriitor ține cumva de nebunie și de dor.

José Donoso, Curfew (1986), 4*/5

Au mai scris despre carte: The New York Times / Los Angeles Times / Juan David Gómez

Hanul lui Manuc – o istorie tumultoasă și cu tâlc

Aflată deja la a treilea roman ancorat în istoria mai îndepărtată sau nu a Bucureștiului, Simona Antonescu pare să își fi găsit aici o nișă proprie și fertilă. „Formulei” scriitoarei i se poate adăuga amestecul abil între materialul documentar și ficțiunea romantică, între istoria „mare” și detaliile vieții de zi cu zi, exploatarea atentă a eșalonului secund al personajelor fiecărei epoci, compoziția de mari dimensiuni, un limbaj bogat și uneori liric, dar nu exagerat.

„Hanul lui Manuc”, publicat în 2017, ne poartă cu mai bine de două secole în urmă, în vremea războiului ruso-turc, terminat cu pierderea Basarabiei. Figura lui Manuc, bogat și influent negustor și dregător, cu relații și la Poarta Otomană, și la ruși, și la curtea domnitorului Țării Românești, nu doar că trezește curiozitatea cititorului care e imposibil să nu fi auzit de celebrul său han din capitală, dar se dovedește și pretextul perfect pentru a preda o lecție complicată de istorie care împletește intrigile lui Napoleon cu conflictele din Istanbul și cu ambițiile tânărului țar Alexandru I, dar și cu ienicerii răzvrătiți ai lui Pazvante Chioru sau haiducii lui Iancu Jianu.

Dacă istoria reprezintă axa principală a cărții, ea se împletește cu alte două secundare: una născută din interesul autoarei pentru detaliul de epocă (de la descrierea unei nunți sau a „păzitului usturoiului’, la bragagiul cu cobiliță din Istanbul sau la scandalul refacerii ulițelor Bucureștiului, de care iată că nu am scăpat până în zilele noastre) și alta din curiozitatea cu care încearcă să își imagineze viața femeilor vremii (de la țigăncușa roabă chemată noaptea să „frece picioarele” boierului, și fetița săracă vândută de părinți pentru a ajunge în haremul sultanului, la boieroaica ce la treizeci și ceva de ani se trezește că luată cu treburile casei a uitat de idealurile din adolescență, și la jupânița cea mică, ce se visează haiduc luptând cu sabia în mână împotriva invadatorilor, și se îndrăgostește cu adevărat de unul din ei).

Mi-a plăcut cartea și o recomand cu căldură oricui e interesat să învețe ceva despre trecut.

Din păcate nu pot să nu îi aduc și câteva reproșuri.

Unul ține de structura cărții, oarecum dezlânată. Suntem purtați din București pe moșia Mironeștilor, din Istanbul la Rusciuc, din odăile secrete în care se negociază tratatul de pace în odăile la fel de secrete ale haremului sultanului, de la secretele negoțului și ale construcției hanului lui Manuc, la povestea frăției de sânge născute în copilărie între acesta și pașa de la Rusciuc, socoteala muncilor agricole se amestecă cu nemulțumirile ienicerilor, o poveste tragică de dragoste, fapte de vitejie și un copil din flori. Autoarea încearcă să lege toate acestea cumva împreună, dar cumva forțat. În încercarea de a strecura în carte cât mai multe detalii de epocă și cât mai multe perspective se pierde ceva din cursivitatea acțiunii și din profunzimea personajelor. Pentru unii cititori cartea poate deveni pe alocuri ușor plictisitoare, iar cei care o vor deschide în căutare de aventuri s-ar putea să fie dezamăgiți.

Al doilea ține de perspectiva romantică și ușor comodă cu care e scrisă cartea, care e imposibil să nu îți sară în ochi mai ales în opoziție cu pragmatismul detaliilor istorice. Foametea acelor ani e trăită în mare parte în bucătăria totuși încă îmbelșugată a boierului, toate personajele sunt zugrăvite fie în negru, fie în alb, dragostea e curată și împărtășită, alesul inimii jupâniței se dovedește un viteaz fără egal, interesele negustorești ale lui Manuc parcă înclină mai puțin decât dorința de a curma un război ca acela în care i-a fost ucisă familia, etc.

Am apreciat însă detaliul tainic sub semnul căruia e scrisă cartea: credința că trecutul știut sau neștiut ne determină pe noi cei de acum. Detaliu care singur m-a făcut să îi dau o steluță în plus.

Simona Antonescu, Hanul lui Manuc (2017), editura Polirom, 1999, 4*/5

Au mai scris despre carte: Semne bune /  Dorina Dănilă / Filme-Cărți

Nu recomand…

Uneori recomandările Goodreads sunt de un umor involuntar:

Dar, între noi fie vorba, au nimerit-o!

Even the stupidest animals know how to die

Take the moment seriously. What is serious in this life? Is dying serious? Even newborn babies can do it. Even the stupidest animals know how to die. Don’t be afraid, Dad, death isn’t a serious matter, it’s nothing, the lagoon is like the very softest of laps, and the mud is a warm cradle enfolding you as night falls, a mattress of foaming chocolate on which you will rest, on which we will rest.

Rafael Chirbes, On the Edge (2013), New Directions, 2016, p. 210

Abatorul cinci – cruciada copiilor, povestită de cei bătrâni

Scrisă în 1969, Abatorul cinci este una din cărțile cele mai cunoscute ale lui Kurt Vonnegut. Este o carte despre experiența traumatizantă a celui de-al doilea război mondial („cruciada copiilor”), o meditație amară la adresa efemerității vieții și, mai larg, un manifest anti-război, în orice formă și în slujba oricărei cauze.

Atât ca voce, cât și ca structură, romanul e tipic Vonnegutian: autorul renunță la convențiile literare pentru a se adresa direct cititorului, trecând după bunul plac de la mărturisire la ficțiune și viceversa, tonul e adesea ironic, textul e fragmentat, construcția neliniară, scopul e de a da de gândit cititorului, nu de a îi spune o poveste. Fiecare moarte din carte e subliniată cu un „so it goes” sec. Nu există nimic eroic în secvețele de război, totul e absurd sau grotesc. E un roman de idei, dar într-o formă total originală. Tocmai melanjul de realism, confesiune, umor, autoironie și SF face ca efectul să fie persuasiv, iar tonul niciodată didactic.

„There are almost no characters in this story, and almost no dramatic confrontations, because most of the people in it are so sick and so much the listless playthings of enormous forces. One of the main effects of war, after all, is that people are discouraged from being characters.”

În plus, fanii autorului vor reîntâlni în Abatorul cinci o serie de personaje sau referințe din celelalte sale cărți: Kilgore Trout, bineînțeles, dar și extratereștii de pe planeta Tralfamadore, sau nazistul/spion Howard W. Campbell Jr. din Mama noapte. Precum și acest epitaf pe o  piatră de mormânt:

Pe scurt:

Personajul principal din Abatorul cinci este Billy Pilgrim – tânăr soldat american în al doilea război mondial, acesta e luat prizonier de germani alături de alți conaționali ai săi și va fi unul dintre puținii supraviețuitori ai bombardării orașului Dresda, obiectiv fără importanță militară, dar distrus de englezi și americani cu unicul scop de a demoraliza poporul german.

Billy sare aleatoriu în timp, intrând și ieșind din propriul corp în diverse momente ale vieții, din copilărie până în ziua morții. Rămâne la alegerea cititorului să își aleagă explicația care îi convine pentru acest du-te vino temporal: refugiul în imaginație pentru a evada din trauma războiului, sechelele unui accident grav care e cât pe ce să îl transforme pe Billy în legumă, excesul de romane SF citite de-ale lui Kilgore Trout, găselnița narativa a unui autor omniprezent, sau, varianta SF în care Billy însuși pare să creadă fără rezerve, călătoria în timp.

Tot fără rezerve Billy crede și că a fost răpit o perioadă de extratereștri, dus pe planeta lor și închis ca exponat de mare preț într-un fel de grădină zoologică. Pentru trafalmadorieni timpul nu este un arc din trecut în viitor, ci ei îl experimentează simultan – moartea nu este tristă, pentru că persoana care moare a fost / este în continuare vie în alte momente temporale, războiul nu este o tragedie, chiar și distrugerea întregului univers dintr-o eroare nu e ceva de evitat. O filosofie de viață care îl poate ajuta pe Billy Pilgrim să facă pace cu demonii personali, cel puțin până când nu va începe să o împărtășească și altora…

Personal, deși pe total am apreciat mesajul cărții, pentru mine jocul de-a peekaboo cu viața lui Billy Pilgrim mi s-a părut că diluează importanța episodului Dresda, și mi s-a părut prea puțin convingător. Partea proastă e că nu doar ieșirile și intrările în viața lui Billy par aleatorii, dar și episoadele în sine care ne sunt povestite. De asta probabil Abatorul cinci nu e unul din romanele mele favorite, totuși rămâne o bună introducere atât pentru ideile cât și pentru stilul lui Vonnegut…

Kurt Vonnegut, Slaughterhouse-Five, or The Children’s Crusade: A Duty-Dance with Death (1969), Dial Press, 1999, 3*/5

Au mai scris despre carte: Lume de umbre / Alexandru Ioan Despina / The New York Times (1969!) / Independent

Mai multe despre: bombardarea Dresdei / Vonnegut vorbind despre război

To guess nothing of blindness

To shut your eyes is to guess nothing of blindness. Beneath your world of skies and faces and buildings exists a rawer and older world, a place where surface planes disintegrate and sounds ribbon in shoals through the air.

Anthony Doerr, All the Light We Cannot See (2014), Scribner, 2014, p. 333

Not in years

He says, “You are very brave.” She lowers the bucket. “What is your name?” He tells her. She says, “When I lost my sight, Werner, people said I was brave. When my father left, people said I was brave. But it is not bravery; I have no choice. I wake up and live my life. Don’t you do the same?” He says, “Not in years.”

Anthony Doerr, All the Light We Cannot See (2014), Scribner, 2014, p. 394

All the old stones

“You know how diamonds—how all crystals—grow, Laurette? By adding microscopic layers, a few thousand atoms every month, each atop the next. Millennia after millennia. That’s how stories accumulate too. All the old stones accumulate stories.

Anthony Doerr, All the Light We Cannot See (2014), Scribner, 2014, p. 43