Kraken

China Miéville și-a propus să redefinească fantasy-ul, să îl smulgă din dulcile convenții ale unui J.R.R.Tolkien sau ale unui G.R.R. Martin, și ceea ce a ieșit a primit numele de “new weird”, respectiv “tușe de dark fantasy, science fiction, pulp, horror, steampunk, slipstream, distopie orwelliană și comentariu social dickensian” (vezi Un interviu cu C.M.).

Țin minte șocul delicios care a fost pentru mine prima carte pe care i-am citit-o, Stația pierzaniei: un univers imaginar incredibil de viu, de mutant, de neașteptat, un efort neobosit de a inventa, de a lega, de a crea personaje, povești, monștri, până la urmă o întreagă metropolă. Era altceva decât SF-ul pe care îl știam, dar, după mulți ani, în sfârșit ceva de calitate. Apoi am citit continuările (impropriu spus, legătura dintre acțiuni, personaje și decoruri fiind minimă), celelalte două volume din serie (Cicatricea, respectiv Consiliul de fier), dar vraja nu s-a mai aprins. Nu că ar fi două romane proaste, nu vreau să zic asta, nici că în ele imaginația lui Miéville ar seca vreun moment, dar parcă devin cumva demonstrative, mai puțin autentice. Și surprinzător pentru mine, din ce în ce mai politice (autorul fiind pe de o parte profesor, pe de alta militant de stânga, tendința de a preda lecții presupun că e irezistibilă).

Prin atmosferă, Kraken (2010) mi-a lăsat impresia că se întoarce însă la Stația Pierzaniei. Un alt element comun ar fi decorul urban, dar exotic, definit de această dată mult mai precis – e cartea unei Londre contemporane, în spatele căreia se ascunde un al doilea oraș, intersecție a unor religii ciudate, a unor bande rivale care se luptă pentru supremație, a tot felul de forțe magice care coexistă haotic, a diverși zei, a mai multe istorii, a tot felul de monștri, a diverse apocalipse, dar până la urmă a unei singure premoniții – cea a focului devastator, a unui nou incendiu care de data aceasta să șteargă de tot orașul de pe fața pământului (nu doar pe trei sferturi, ca în 1666). Pretextul, oricât de ciudat și de forțat? “Cartea nu este în primul rînd despre Londra – cît mai degrabă despre faptul că există cu adevărat un calmar gigantic într-un acvariu al Muzeului de Istorie Naturală din Londra.”, zice chiar Miéville în interviul de mai sus.

Pe scurt:

Dispariția care sfidează orice explicație rațională a unui calmar gigantic dintr-un muzeu din Londra declanșează o urmărire generalizată din partea diverselor forțe din partea magică a orașului. La început principalele suspiciuni se îndreaptă în două direcții: cea a adepților Calmarului Zeu, pentru care specimenul conservat în muzeu era sfânt, și cea a bandei de răufăcători conduse de temutul Tatoo, condamnat de un fost rival să trăiască doar în cerneala unui tatuaj de pe spatele unui nefericit, dar reajuns suficient de puternic încât să își dorească controlul orașului. Destul de repede devine însă evident că deși și-ar dori să îl obțină, calmarul furat nu e în posesia lor. Iar cum magii orașului văd în vis o apocalipsă declanșată de arderea calmarului, toți vor cei care vor să o oprească, sau dimpotrivă, să se asigure că aceasta va avea loc, pornesc la vânătoare.

Farmecul cărții stă în faptul că Miéville nu își definește, ca alți autori de fantasy, un univers în care să se desfășoare acțiunea, ci îi dă pur și simplul drumul și apoi continuă să inventeze de la început până la sfârșit, ținându-te astfel în priză cu noi povești, cu noi personaje, cu noi creaturi fantastice. Nu lipsesc nici aluziile politice (sindicatul familiarilor, ființe aflate în slujba vrăjitorilor, intră în grevă; religiile sunt puternic ironizate; poliția londoneză e ridiculizată), finalul fals, care nu aduce cu el nici un climax, răsturnările spectaculoase de situație, omul obișnuit, neinițiat, care se transformă întâi în țintă, apoi în erou. Aventuri, umor, imaginație debordantă: o lectură deconectantă, tocmai bună pentru o vacanță, de pildă.

China Miéville, Kraken (2010), 3,5*/5