Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

The Lost Gate

Pentru mine Orson Scott Card înseamnă Jocul lui Ender și primele două continuări: Vorbitor în numele morților și Xenocid. Nu că nu i-aș fi citit restul cărților traduse în română, însă deși am făcut-o, uneori cu plăcere, nici una nu s-a mai comparat cu primele. Seria lui Ender a început să fie dărâmată, puțin câte puțin – aș fi putut trece peste dezamăgirea asta, însă ce nu am mai regăsit în nici o altă carte a fost naturalețea și creativitatea de la început.

Ceea ce nu înseamnă că am încetat să sper.

Nu îi neg talentul de povestitor, dar mă tem că acum scrie prea mult, prea pe fugă, prea comercial pentru a mai produce “capodopere”.

Din punctul ăsta de vedere ultima sa carte, The Lost Gate (2011) nu face excepție:

* e scrisă parcă la comandă, primul volum al unei saga urban fantasy, de presupus a avea mai mult succes la tinerii de azi decât vechiul SF; mare parte din carte e consacrată schițării unui univers pentru acțiunile viitoare, în detrimentul celei prezente;
* pentru un cititor avizat țipă din toate colțurile a lipsă de originalitate;
* nu e suficient șlefuită, i-ar fi făcut bine câteva luni în plus de muncă pe manuscris.

Ce aduce nou cartea? Puțin. Zeii, fantomele, oamenii lup, vechile legende, istoria omenirii – toate se explică convenabil prin prezența pe Pământ, din cele mai vechi vremuri, a magilor proveniți de pe o altă planetă, fiecare dispunând de un talent (mai mic sau mai mare) de a manevra strict o anumită zonă a realității noastre – unii pot influența plantele, alții focul, alții anumite păsări, alții pot crea așa numitele “punți”, găuri de vierme între două puncte din spațiu. Punțile dintre planeta noastră și planeta originară a magilor sunt cele mai puternice: oricine trece printr-una își mărește puterile, care altfel în timp slăbesc.  Acum peste 1000 de ani aceste punți au fost distruse, de atunci oamenii normali au devenit tot mai puternici, iar magii tot mai slabi.

(O bună parte din carte e dedicată explicării mecanicii prin care punțile pot fi create, mutate, închide, deschise, înghițite etc. , pasaje care întrerup acțiunea cărții și sunt un pic obositoare.)

Ce nu aduce nou cartea:

Personajul principal, Danny North, e eroul favorit al cărților lui O. S. Card: un copil obligat să se maturizeze prea devreme, sub o amenințare sau alta, care descoperă la un moment dat că dispune de puteri foarte mari, mai mari decât oricine altcineva, pe care trebuie să învețe să le folosească, fără să abuzeze de ele.

(Toate bune și frumoase, dar la un moment dat devine plictisitor să dai mereu și mereu de exact același personaj.)

Personajul secundar este Loki, un zeu al farselor și amăgirilor, uneori crud, întotdeauna șiret. Sună familiar celor care au citit Zeii americani și mai ales Băieții lui Anansi, de Neil Gaiman? Atunci mă tem că tot fundalul din The Lost Gate o să vă pară la fel: e aceeași Americă în care puterile zeilor vechi au slăbit, însă nu într-atât încât să nu le poată juca feste amare oamenilor normali, iar conflictele, alianțele și dușmăniile dintre ei au rămas la fel de vii și acum.

(E drept, e o Americă foarte actuală din alte puncte de vedere: iPad-uri, Internet, inițiere sexuală, aventurile dintr-un Walmart etc. Însă mă tem că Anansi sau Spider sunt mai convingători și mai seducători în rol de tricksteri decât Loki sau adolescentul Danny.)

Noroc cu intrigile complicate și sângeroase din cel de-al doilea fir al acțiunii, împletit cu primul: în castelul de pe planeta magilor, Loki, amnezic, dar la fel de puternic ca întotdeauna, se ascunde sub forma unui slujitor umil la bucătăria Regelui, spionează pe ascuns tot ce se întâmplă, e tolerat (total inexplicabil) de rege și de amanta lui, care știu că îi urmărește, se îndrăgostește de Regină, ajunge să îi facă un copil, scapă ca prin urechile acului de încercarea ei de a-l ucide, vede înfiripându-se în față perspectivele unui război. Toate acestea sunt povestite prea din fugă, personajele sunt prea puțin creionate pentru a deveni credibile sau ca cititorul să se poată atașa de cineva (imaginați-vă seria lui George R.R. Martin, Cântec de gheață și de foc, condensată de la 10-12 volume la 100 de pagini), dar cel puțin povestea devine mai alertă și mai puțin previzibilă.

De ajuns pentru ca romanul să aibă succes de piață și să evolueze într-o serie longevivă? Poate că da. Pe mine personal nu m-a convins, însă un cititor care îl descoperă abia acum pe Orson Scott Card probabil va fi mai atras de carte.

Orson Scott Card, The Lost Gate (2011)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: